Sărac, dar demn

A vorbi în ziua de azi despre sărăcie şi demnitate e ca şi cum ai face teoria chibritului, adică a vorbi în zadar despre un lucru care nu merită osteneală. Fiindcă cine mai vrea să audă de sărăcie şi cu atât mai puţin de demnitate două cuvinte care nu mai intră în limbajul omului de lângă noi.
Despre sărăcie mai auzim una alta, mai ales când ne uităm la reportajele de la televizor cu copiii scheletici ai Africii care mor nu ştiu câţi în fiecare oră. Însă pentru noi cuvântul este lipsit de conţinut fiindcă aceste reportaje le vedem stând ghiftuiţi în faţa televizorului, asta în cazul când nu schimbăm de canal pentru a vedea divertismentul bovin care ne este servit pe tavă. Pentru ce să privim acei copii care mor, pentru ce să privim acei oameni care nu au decât aerul prin care se mişcă când noi ne gândim cum să ne îmbogăţim, cum să adunăm mult mai mult decât avem nevoie.
Demnitatea în schimb este un cuvânt care poate fi scos fără reţinere din vocabular fiindcă este un concept lipsit de conţinut. Nu că nu l-ar fi avut niciodată, l-a avut şi era la mare cinste, ci pentru că l-a pierdut de-a lungul vremurilor astăzi nemaispunând nimic. Demn este asociat mai degrabă cu prost şi este total opus şmecherului care se descurcă, o caracteristică la mare cinste printre compatrioţii noştri, şi cine vrea să fie prost. Nimeni. Este normal să nu se mai folosească în limbajul de fiecare zi fiindcă în spatele cuvântului nu există nimic. Aşadar asocierea celor două cuvinte pe care eu le-am folosit ca titlu se goleşte total de conţinut fiindcă de sărăcie nu mai vrem să auzim, iar demnitatea o lăsăm proştilor fiindcă pe noi ne intersează mult mai mult a fi şmecheri pentru a ajunge acolo unde dorim fără să ne mai împiedicăm de lucruri mărunte cum ar fi demnitatea.
Sigur că nu a fost dintotdeauna aşa, pe vremuri orice om putea accepta să ajungă sărac, putea accepta să ajungă pe cea mai joasă treaptă a societăţii dar nu putea sub nicio formă să-şi piardă demnitatea. Acest lucru m-a făcut să asociez cele două cuvinte chiar dacă în ziua de azi nu mai spun nimic. Lipsa de demnitate era cea care te împingea pe vremuri la marginea societăţii chiar dacă nu erai sărac, pe când acuma lipsa de demnitate pare să fie o calitate fiindcă privim doar la cei de lângă noi pe care vrem să-i întrecem, să-i lăsăm în urma noastră, nu ne privim niciodată pe noi înşine pentru a ne analiza, nu facem nici o oprire din cursa noastră infernală spre final. Dacă ne-am opri totuşi un minut seara înainte de culcare pentru a ne privi în oglindă cu siguranţă nu ne-am aminti de acest cuvânt, demnitate. De altfel demnitatea nu este una dintre caracteristicile de prim rang ale românilor şi cu atât mai puţin a celor din diaspora pentru care la mare cinste sunt slugărnicia, aroganţa, dispreţul.
O persoană demnă nu poate fi slugarnică, iar aici în Moldova slugărnicia se manifestă de la omul de rând până la cel mai ales dintre semenii noştri, pe scara socială, nu morală, o slugărnicie care cu timpul se transformă în aroganţă şi dispreţ pentru semenii noştri atunci când se ajunge la pic de cheag. Frica de a nu pierde anumite privilegii obţinute pe căi îndoielnice, frica de a nu obţine ceea ce nu merită îi face pe compatrioţii noştri să fie slugarnici să nu aibă curajul de a spune lucrurilor pe nume. Şi dacă eşti slugarnic cum ai mai putea fi demn, iar dacă eşti demn la ce ţi-ar folosi, pe când dacă eşti slugarnic poţi avea multe beneficii ca pe urmă să poţi fi arogant cu semenii tăi, să-i dispreţuieşti să-i umileşti.
Cu toţii am asistat la spectacolul cu expulzarea ţiganilor români din Franţa, ţigani care nu sunt doriţi nici de cei de acasă, nici de ce-i din ţările europene pe unde migrează. Şi nu sunt doriţi pentru că ei fac tot ce le stă în putinţă de a nu fi doriţi în încercarea lor de a sfida pe toată lumea. Am asistat la luările de poziţie a multor persoane şi entităţi care s-au indignat peste măsură la „barbaria” pe care o fac francezii, dar care nu se indigneză la barbaria pe care o fac ţiganii români pe unde ajung. Ţigani există în toate ţările europene, dar culmea este că ai noştri ţin capul de afiş încă de pe vremea când mâncau lebedele din parcurile Vienei. Aşa că stau şi mă întreb de ce aceste entităţi atât de supărate pe francezi nu se supără pe toate relele pe care le fac ţiganii şi nu încearcă să-i aducă pe calea cea bună. De ce ziariştii de pe aici nu spun lucrurilor pe nume ci cântă în corul celor care au făcut un obiect al muncii de a lătra la fel ca şi câinii ţiganilor corturari. Vedem cu toţii în intersecţiile Chișinăului ţiganii care se amestecă printre maşinile oprite la semafor să le spele parbrizele, iar dacă cumva nu-i laşi îţi aruncă apă pe parbriz dispreţuitor şi trec mai departe sau întind mâna să le dai ceva de pomană. Pentru că nu există demnitatea de a spune lucrurilor pe nume, nu există curajul de a fi contra unui fals curent care se pune de parte ţigănimii doar pentru a se afla în treabă. A umple aerul din jur strigând în toate părţile cuvântul integrare e ca şi cum am lătra la luna nouă. Integrare nu înseamnă a le da totul, a le da ceea ce cerşesc ei, a le da fără ca ei să facă nimic ci a le da în măsura în care dau şi ei ceva, dar asta nu intră în concepţia lor despre lume. Mai întâi de toate trebuie spus lucrurilor pe nume, de a arăta ceea ce fac rău, de ai obliga să se conforme cu normele societăţii unde trăiesc aşa cum o facem cu toţii, de a le cere ca şi ei să facă ceva înainte de a li se da doar drepturi, de a se ajuta singuri înainte de a-i ajuta societatea în care trăiesc. Cel puţin noi ziariştii, nefiind politiceni pentru a avea nevoie de un pumn de voturi, avem obligaţia de a spune lucrurilor pe nume, de a fi obiectivi, de a fi demni. Eu voi putea fi de acord ca să-i băgăm în seamă, adică de ai ajuta, când văd că au dispărut ţiganii din intersecţii, când văd că au dispărut ţigăncuşele „surdo-mute”, când văd că au dispărut ţigăncile care cerşesc, doar atât, fiindcă celelalte rele pe care le fac sunt fapte penale.