В этом гаджете обнаружена ошибка

воскресенье, 12 декабря 2010 г.

Sărac, dar demn

A vorbi în ziua de azi despre sărăcie şi demnitate e ca şi cum ai face teoria chibritului, adică a vorbi în zadar despre un lucru care nu merită osteneală. Fiindcă cine mai vrea să audă de sărăcie şi cu atât mai puţin de demnitate două cuvinte care nu mai intră în limbajul omului de lângă noi.
Despre sărăcie mai auzim una alta, mai ales când ne uităm la reportajele de la televizor cu copiii scheletici ai Africii care mor nu ştiu câţi în fiecare oră. Însă pentru noi cuvântul este lipsit de conţinut fiindcă aceste reportaje le vedem stând ghiftuiţi în faţa televizorului, asta în cazul când nu schimbăm de canal pentru a vedea divertismentul bovin care ne este servit pe tavă. Pentru ce să privim acei copii care mor, pentru ce să privim acei oameni care nu au decât aerul prin care se mişcă când noi ne gândim cum să ne îmbogăţim, cum să adunăm mult mai mult decât avem nevoie.
Demnitatea în schimb este un cuvânt care poate fi scos fără reţinere din vocabular fiindcă este un concept lipsit de conţinut. Nu că nu l-ar fi avut niciodată, l-a avut şi era la mare cinste, ci pentru că l-a pierdut de-a lungul vremurilor astăzi nemaispunând nimic. Demn este asociat mai degrabă cu prost şi este total opus şmecherului care se descurcă, o caracteristică la mare cinste printre compatrioţii noştri, şi cine vrea să fie prost. Nimeni. Este normal să nu se mai folosească în limbajul de fiecare zi fiindcă în spatele cuvântului nu există nimic. Aşadar asocierea celor două cuvinte pe care eu le-am folosit ca titlu se goleşte total de conţinut fiindcă de sărăcie nu mai vrem să auzim, iar demnitatea o lăsăm proştilor fiindcă pe noi ne intersează mult mai mult a fi şmecheri pentru a ajunge acolo unde dorim fără să ne mai împiedicăm de lucruri mărunte cum ar fi demnitatea.
Sigur că nu a fost dintotdeauna aşa, pe vremuri orice om putea accepta să ajungă sărac, putea accepta să ajungă pe cea mai joasă treaptă a societăţii dar nu putea sub nicio formă să-şi piardă demnitatea. Acest lucru m-a făcut să asociez cele două cuvinte chiar dacă în ziua de azi nu mai spun nimic. Lipsa de demnitate era cea care te împingea pe vremuri la marginea societăţii chiar dacă nu erai sărac, pe când acuma lipsa de demnitate pare să fie o calitate fiindcă privim doar la cei de lângă noi pe care vrem să-i întrecem, să-i lăsăm în urma noastră, nu ne privim niciodată pe noi înşine pentru a ne analiza, nu facem nici o oprire din cursa noastră infernală spre final. Dacă ne-am opri totuşi un minut seara înainte de culcare pentru a ne privi în oglindă cu siguranţă nu ne-am aminti de acest cuvânt, demnitate. De altfel demnitatea nu este una dintre caracteristicile de prim rang ale românilor şi cu atât mai puţin a celor din diaspora pentru care la mare cinste sunt slugărnicia, aroganţa, dispreţul.
O persoană demnă nu poate fi slugarnică, iar aici în Moldova slugărnicia se manifestă de la omul de rând până la cel mai ales dintre semenii noştri, pe scara socială, nu morală, o slugărnicie care cu timpul se transformă în aroganţă şi dispreţ pentru semenii noştri atunci când se ajunge la pic de cheag. Frica de a nu pierde anumite privilegii obţinute pe căi îndoielnice, frica de a nu obţine ceea ce nu merită îi face pe compatrioţii noştri să fie slugarnici să nu aibă curajul de a spune lucrurilor pe nume. Şi dacă eşti slugarnic cum ai mai putea fi demn, iar dacă eşti demn la ce ţi-ar folosi, pe când dacă eşti slugarnic poţi avea multe beneficii ca pe urmă să poţi fi arogant cu semenii tăi, să-i dispreţuieşti să-i umileşti.
Cu toţii am asistat la spectacolul cu expulzarea ţiganilor români din Franţa, ţigani care nu sunt doriţi nici de cei de acasă, nici de ce-i din ţările europene pe unde migrează. Şi nu sunt doriţi pentru că ei fac tot ce le stă în putinţă de a nu fi doriţi în încercarea lor de a sfida pe toată lumea. Am asistat la luările de poziţie a multor persoane şi entităţi care s-au indignat peste măsură la „barbaria” pe care o fac francezii, dar care nu se indigneză la barbaria pe care o fac ţiganii români pe unde ajung. Ţigani există în toate ţările europene, dar culmea este că ai noştri ţin capul de afiş încă de pe vremea când mâncau lebedele din parcurile Vienei. Aşa că stau şi mă întreb de ce aceste entităţi atât de supărate pe francezi nu se supără pe toate relele pe care le fac ţiganii şi nu încearcă să-i aducă pe calea cea bună. De ce ziariştii de pe aici nu spun lucrurilor pe nume ci cântă în corul celor care au făcut un obiect al muncii de a lătra la fel ca şi câinii ţiganilor corturari. Vedem cu toţii în intersecţiile Chișinăului ţiganii care se amestecă printre maşinile oprite la semafor să le spele parbrizele, iar dacă cumva nu-i laşi îţi aruncă apă pe parbriz dispreţuitor şi trec mai departe sau întind mâna să le dai ceva de pomană. Pentru că nu există demnitatea de a spune lucrurilor pe nume, nu există curajul de a fi contra unui fals curent care se pune de parte ţigănimii doar pentru a se afla în treabă. A umple aerul din jur strigând în toate părţile cuvântul integrare e ca şi cum am lătra la luna nouă. Integrare nu înseamnă a le da totul, a le da ceea ce cerşesc ei, a le da fără ca ei să facă nimic ci a le da în măsura în care dau şi ei ceva, dar asta nu intră în concepţia lor despre lume. Mai întâi de toate trebuie spus lucrurilor pe nume, de a arăta ceea ce fac rău, de ai obliga să se conforme cu normele societăţii unde trăiesc aşa cum o facem cu toţii, de a le cere ca şi ei să facă ceva înainte de a li se da doar drepturi, de a se ajuta singuri înainte de a-i ajuta societatea în care trăiesc. Cel puţin noi ziariştii, nefiind politiceni pentru a avea nevoie de un pumn de voturi, avem obligaţia de a spune lucrurilor pe nume, de a fi obiectivi, de a fi demni. Eu voi putea fi de acord ca să-i băgăm în seamă, adică de ai ajuta, când văd că au dispărut ţiganii din intersecţii, când văd că au dispărut ţigăncuşele „surdo-mute”, când văd că au dispărut ţigăncile care cerşesc, doar atât, fiindcă celelalte rele pe care le fac sunt fapte penale.

Investigație: Vrăjitoarele din Republica Moldova


Ce face o femeie când are un necaz sau, şi mai rău, când o rod îndoielile? Cu siguranţă aţi avut de-a face cu vreo prezicătoare măcar o dată, iar dacă nu, atunci probabil cineva apropiat le-a trecut pragul. Sondajele neoficiale, dar şi statisticele confirmă această ipoteză. Stella Jemna a încercat să afle de ce aleg femeile să meargă la ghicitoare.
Poveştile celor care ajung la ghicitoare parcă sunt trase la indigo. Deseori, se confruntă cu probleme cărora nu le pot găsi soluţii, iar odată ajunse la ghicitoare, li se spune că au farmece făcute, blesteme sau, eventual, duşmani. De obicei, una din soluţii e dezlegatul prin magie, care costă bani grei şi se sfârşeşte în multe cazuri cu datorii enorme şi acuzaţii de escrocherie.
Totuşi, puţini dintre cei cu care am discutat, inclusiv funcţionari publici, procurori, poliţişti, dar şi oameni din stradă, acceptă că fenomenul a căpătat anvergură şi reprezintă o problemă în Moldova.
Încă mai puţini au avut curajul să recunoască direct că au fost înşelaţi şi abia câţiva s-au adresat organelor abilitate.
Fetele ştiu de ce
Prima cauză care aduce femeile la uşa ghicitoarelor este necazul din dragoste. Relaţiile de familie, sănătatea sau afacerile stau la rând în listă.
Angela, o tânără din Chişinău, avea nevoie de un răspuns la problemele ei în viaţa afectivă, aşa că a mers la doamna Nina, din sectorul Buiucani. Contactele ei le-a găsit într-un ziar.
Odată intrată în locuinţa acesteia, a văzut o sumedenie de icoane atârnând pe pereţi. Acest fapt i-a dat Angelei încrederea că doamna Nina ar fi o femeie religioasă. A urmat un şir de întrebări, după care ghicitoarea i-a deschise cărţile de tarot şi Angela a auzit în mare parte lucrurile pe care tocmai le spusese.
Femeia i-a explicat că are farmece făcute, iar unica protecţie ar fi un talisman care costă 800 lei, şi care o va face fericită şi bogată. Pentru că fata avea la ea doar 50 de lei, n-a făcut altceva decît să plătească pentru şedinţă. 
Costul fericirii
O altă femeie cu care am vorbit este Veronica. La 3 ani de căsnicie, se confrunta cu tensiuni în relaţiile familiale, de aceea a apelat la o prezicatoare din Durleşti. Aici, acelaşi scenariu ca şi în cazul Angelei: un şir de întrebări, după care cărţile de tarot au arătat mereu farmece şi cununii legate.
Pare greu de înţeles cum ar putea avea cununiile legate o femeie care e deja căsătorită de ceva timp… Îndoelile Veronicăi s-au confirmat atunci când vrăjitoarea i-a cerut pentru dezlegări şi celelalte ritualuri suma de 3 000 de lei. Tânăra spune că n-a plătit…
Olga, în cel de-al treilea caz, este o femeie care lucrează de ani buni în calitate de contabilă. Cu toate acestea, spiritul practic nu i-a semnalat niciun pericol, ea căzând de două ori în plasa ghicitoarelor.
Avea 30 de ani când a început să creadă în superstiţii şi tot felul de vrăjeli, mai ales că nu era căsătorită. Acum are 36 şi tot nu şi-a găsit ursitul, deşi ghicitoarele i-au promis o căsătorie neîntârziată pe la 32 de ani. În toţi aceşti ani, a cheltuit peste 10 mii de lei pe ghicit.
Experienţa personală
Pentru a face un experiment, am mers la 5 ghicitoare prin Chişinău. Le-am ales aleatoriu dintr-un ziar de publicitate. Legenda la toate a fost că m-am despărţit de persoana dragă şi sufăr (deşi în realitate totul este în regulă).
Prima la care am fost era o doamnă de 35-37 de ani, care ghicea din priviri. În afara de mine, la coadă mai aşteptau circa 30 de persoane. După 4 ore de stat în rând, m-am pomenit faţă în faţă cu clarvăzătoarea.
Nu a folosit cărţi sau alte „unelte” şi nici nu m-a descusut despre viaţa mea. După ce i-am înşirat povestea lacrimogenă, am aşteptat să aud că „mi-i făcut”. Ghicitoarea însă a reacţionat contrar aşteptărilor, negând. Apoi, femeia a răspuns foarte repede la întrebările pe care i le-am pus.
Întrebările standard, pe care le-am pus şi următoarelor ghicitoare, au fost:
—Câţi copii voi avea? – Mi-a spus că trei. (n.a. acum nu am niciunul)
—Vârsta la care mă căsătoresc? – La 27-29 de ani. (n.a. încă nu am împlinit această vârstă)
—Câte căsnicii voi avea? – Una.
—Câţi ani voi trăi? – 86 de ani.
Nu puteam verifica dacă aceste răspunsuri sunt adevărate, dar am întrebat ca să pot compara cu răspunsurile celorlalte ghicitoare. 
Următoarea a fost o ghicitoare de etnie romă de la Buiucani. Ea ghicea în tarot. Auzind despre iubit, a confirmat ipoteza despărţirii şi mi-a atribuit diagnosticul de „singurătate în suflet”. Până aici, s-a prins în plasă. Chiar dacă n-a spus nimic despre dezlegat, detaliile pe care le aducea erau general aplicabile.
Totuşi, cu un lucru a nimerit, când m-a întrebat: „Cu televidenia, cu şi ai? Cu jurnalism cu şi ai, cu hârtii?“. Am recunoscut că lucrez cu multe documente (ceea ce e adevărat), însă am tăcut despre jurnalism, pentru a nu compromite experimentul.
La întrebările standard enumerate mai sus a răspus evaziv: despre copii mi-a răspuns că doar Dumnezeu dă copii şi ea despre aceasta nu vorbeşte. Cât despre vârsta la care mă voi căsători sau câţi ani voi trăi, n-a dat nicio cifră.
 Scenarii şi preţuri
 Celelalte două ghicitoare cu care m-am întâlnit ghiceau la fel în tarot. Ambele au stabilit că m-am despărţit de iubit, iar cauzele destrămării relaţiei ar fi farmecele. În urma „diagnosticului”, soluţia a fost invariabil dezlegatul. Una mi-a cerut 1.500 de lei, plus lumânări şi alte obiecte necesare magiei. Cealaltă, să-i las măcar 500 de lei ca să înceapă ritualul de rugăciuni pentru dezlegare.
La întrebările standard, doar una din şamance a avut un răspuns că voi trai până la 86 de ani (ceea ce a coincis cu cifra pe care am auzit-o la prima ghicitoare).
Pentru diversitate, am încercat şi ghicitul în cafea, în sectorul Ciocana al capitalei. Telefonul ei l-am pescuit tot din acel ziar de publicitate. Prezicerile ghicitoarei au fost mai mult deducţii logice decât vreo magie. La urmă, tot ce am înţeles de la ea a fost că din ghicit şi-a făcut o reparaţie modernă în apartament.
În total, experimetul cu cele 5 ghicitoare m-a costat 400 de lei – între 50 şi 100 de lei pentru fiecare şedinţă, bineînţeles fără dezlegat. Pentru procedurile de dezlegare ar fi trebuit să dau cel puţin 2.000 de lei.
Ce spune litera legii?
 Având în vedere numărul mare de înşelăciuni în acest domeniu, am apelat la poliţie pentru informaţii suplimentare. Însă ceea ce spun forţele de ordine e cel puţin surprinzător.
Vlad Ceban, şeful Poliţiei Criminale din sectorul Buiucani, ne-a spus că în experienţa sa, pe parcursul anilor 2001 – 2010, doar două victime au depus plângere împotriva ghicitoarelor. „În urma anchetelor şi a proceselor de judecată, păgubitelor li s-au întors banii”, spune poliţistul, însă nici vorbă de achitarea prejudiciului moral.
Experţii jurişti spun că există anumite prevederi ale Codului Penal (pentru escrocherie) şi Contravenţional (art. 263 şi 356) prin care falsele prezicătoare ar putea fi trase la răspundere.
 Publicitate „ocultă” şi nu prea
 Deşi serviciile prestate de ghicitoare sunt deseori dubioase şi la limita legalităţii, totuşi majoritatea ziarelor nu ezită să le publice anunţurile.
Cel mai mare ziar de publicitate din Moldova are chiar o secţiune aparte destinată acestor anunţuri. La solicitarea noastră de a oferi o statistică a numărului de anunţuri de-a lungul timpului, publicaţia a refuzat să ofere astfel de cifre, sugerându-ne să numărăm singuri.
Aşadar, am făcut o analiză comparativă, luând aleatoriu un număr al ziarului din martie 2007 şi altul din aceeaşi perioadă din 2010. Surprinzător sau nu, am constatat că numărul lor este în creştere. Dacă în martie 2007 această rubrică avea 24 – 28 de anunţuri, atunci în martie 2010 numărul lor a s-a dublat şi a depăşit cifra de 40.
 Totuşi, de ce alegem ghicitul şi nu psihologul?
 În pofida situaţiei legale obscure şi a mărturiilor de şarlatanie care încojoară acest „business” al ghicitului, totuşi publicul preferă să-şi asume riscul financiar caracteristic, decât să meargă la un psiholog profesionist. Dovadă sunt şi rândurile, uneori foarte mari, pe care le-am văzut la „cabinetele” clarvăzătoarelor.